Ziua Pompierilor din România

Intrarea în Bucureşti a trupelor de invazie a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoana - printre care şi Compania de Pompieri - unul dintre cele mai înălţătoare momente ale Revoluţiei române de la 1848: încleştarea din Dealul Spirii, devenita simbol al luptei pentru libertate şi independenţă naţională a poporului român.

Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primise ordin în ziua de 12 septembrie din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze în ziua următoare subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane formată din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Pasa, ce urma să preia cazarma din acea zonă. Însă lucrurile au luat cu totul alt curs. Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie. Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor, voinţa de a apăra demnitatea naţională.

Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zaganescu ; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din Dealul Spirii, convinşi de iminenţă unui conflict armat cu otomanii. Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: "Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem sa murim cu fraţii noştri.

Încleştarea propriu-zisa s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri (sublocotenentul Dinca Balsan) şi unul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panică. Otomanii au reuşit să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor. Aceştia au pornit împotriva tunurilor inamice şi după o scurtă luptă au capturat gurile de foc, pe care le-au întors împotriva duşmanului. Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei de muniţie, în cele din urma tunurile au fost abandonate.

Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pasa, văzând ca nu poate înfrânge rezistenta garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând în schimb "libera ieşire din cazarma" - angajament care mai apoi nu a fost însă respectat de otomani.

Pompierii au dovedit pe timpul luptei din Dealul Spirii vitejie, curaj şi dibăcie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă şi spirit de sacrificiu în inegală confruntare cu trupele otomane covârşitoare.

Ziua Protecţiei Civile

Începutul organizării protecţiei civile în România îl constituie înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aproba "Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene". În cadrul acestui act normativ, se detaşează net conţinutul apărării pasive de cel al apărării active. Apărarea pasivă devine arma de sine stătătoare, cu misiuni specifice pentru protecţia populaţiei şi a bunurilor materiale împotriva atacurilor din aer.

Prin acelaşi regulament, se înfiinţează Comisia Superioara de Apărare Pasiva, ca organ central de concepţie, coordonare, îndrumare şi control. Aceasta a asigurat o concepţie unitara a pregătirii şi punerii în aplicare a tuturor problemelor de specialitate, normale, în conformitate cu doctrina şi principiile stabilite de către Marele Stat Major. Structura a funcţionat în cadrul Ministerului de Interne.

Pe timpul celui de al doilea război mondial, structura a funcţionat în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive. După 1945, concepţia realizării măsurilor de protecţie a populaţiei şi sistemul structurilor organizatorice au fost influenţate de către structurile existente în cadrul URSS. Elementul de bază care se avea în vedere era legat de iminentul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masa, în mod deosebit al armei nucleare. Revenirea la concepţia româneasca cu privire la masurile de protecţie civilă, precum şi pătrunderea unor concepţii ale democraţiilor occidentale au făcut posibilă apariţia, în anul 1978, pentru prima dată, a unei legi noi şi moderne care să reglementeze activitatea structurilor protecţiei civile - Legea nr. 2/1978 - Legea apărării civile. În această perioadă, s-a conturat ideea pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie cu atribuţiuni pe linia protecţiei civile, pentru a putea face faţă în condiţiile unor situaţii de dezastre.

Revoluţia din Decembrie 1989 a creat condiţii pentru perfecţionarea activităţilor pe linie de protecţie civilă. La 11 mai 1990, România a ratificat Protocoalele adiţionale nr. 1 şi 2 la "Convenţiile de la Geneva din 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate", iar în perioada următoare au fost încheiate o serie de protocoale sau acorduri de cooperare, în mod deosebit cu ţările vecine. În concordanţă cu schimbările survenite la nivelul societăţii, a apărut Legea protecţiei civile nr. 106/1996, iar în 8 noiembrie 2004 a fost promulgata noua Lege a Protecţiei Civile (nr. 481/2004). Acest nou act normativ se încadrează în exigentele actelor normative internaţionale.

Protectia civilă s-a afirmat ca entitate distinctă sub diferite denumiri şi a funcţionat, prin alternanţă, în structura Ministerului de Interne, Ministerului de Război, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerului Apărării Naţionale.

Din ianuarie 2001, Protecţia Civila a revenit în structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar din 15 decembrie 2004 s-a unificat cu pompierii, sub noua titulatură de structuri specializate pentru intervenţia în "situaţii de urgenţă". "De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structura a făcut parte, Protecţia Civilă din România a desfăşurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă şi a slujit numai interesele naţionale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.

Organismele militare şi civile ale protecţiei civile - aflate într-un profund proces de reformă, de modernizare şi organizare - şi-au dus la bun sfârşit, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile ce le revin atât în acţiunile de intervenţie reală pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, cât şi cu prilejul aplicaţiilor judeţene, a exerciţiilor de alarmare publică şi a intervenţiilor în numeroase zone de risc".